Cărți de neocolit. Poeții Pleiadei

[altmariusplus]

Constelaţia celor şapte stele a dat, din Antichitate până în Renaştere, numele mai multor grupări literare. În Franţa secolului al XVI-lea, tot atâţia poeţi, şapte, s-au strâns în jurul lui Ronsard, „acest poet prea falnic din culmea-i prăvălit”, cum îl numeşte Boileau.

Un articol de Georgeta Filitti|28 Mai 2018

Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/carti-de-neocolit-poetii-pleiadei/

E o școală înnoitoare, revoluționară, în răspăr cu rânduielile feudale, promovate și susținute de biserica catolică. Franceza vorbită la Paris și în jurul capitalei se impune ca limbă literară și științifică iar manifestul Apărarea și cultivarea limbii franceze din 1549 nu face decât să pledeze pentru sporirea lexicului ei, paralel cu prețuirea nemăsurată a valorilor Antichității. Crezul acesta poetic va fi dezvoltat în continuare de Ronsard în Arta poetică (1565) și prefața la Franciada ((1572). Materializarea lui înseamnă abordarea de predilecție a unor subiecte din mitologia greacă, exprimate în elegii, satire, rondeluri, imnuri, ode sau sonete. Și statutul poetului e modificat în concepția prietenilor lui Ronsard: nu e doar un versificator la dispoziția cutărui nobil, ci un profet, un om cu har, în stare să transmită oamenilor de rând povețele zeilor. Temele îndrăgite rămân dragostea, natura, divertismentul, cu accente discrete de negare a ascetismului creștin. În același timp poeții Pleiadei se implică în politică și polemizează despre Reformă sau războaiele religioase.

Creația acestor oameni de litere, și a celor destul de numeroși care i-au urmat imediat, reprezintă punctul de început al poezie franceze moderne.

Dar care sunt cei șapte nemuritori?

Veniți care de unde, ei se regăsesc la Colegiul Coqueret din Paris. Acolo studiază profund Antichitatea greco-latină, scriu versuri, dar și petrec la țară, beau zdravăn și discută la nesfârșit. Rodul acestor conciliabule pestrițe e Manifestul din 1549 amintit mai sus, tipărit sub pana lui du Bellay. Urmașii aveau să-l caracterizeze drept „o scriere rapidă, strălucitoare, încâlcită și contradictorie”. Spre exemplificarea recomandărilor sale, du Bellay va crea 50 de sonete (Olivul), la care va adăuga, în timp, alte 65, și Culegere de poezie, Lamentația deznădăjduitului, Invențiuni etc.

Ronsard provine din aristocrația franceză și își începe viața pe măsură: paj la Curtea Franței, călătorește fastuos, mânuiește toate armele vremii, eșuează în cariera eclesiastică și se oprește la poezie, „frumoasa lui ibovnică”. Succesul e aproape instantaneu: Imnuri, Amoruri, Discursuri sunt volume care îl fac celebru (studenții îi ating hainele ca să se molipsească de harul său poetic). Și lupta retorică cu protestanții îi aduce faimă.

Pontus de Tyard, teoretizează poezia secretă, îl imită pe Ronsard și, după Rătăcirile dragostei, se consacră filosofiei, matematicii ca și studiilor de teologie. Să spunem că de fapt pregătirea sa inițială fusese de cleric (duhovnic al lui Henric al III-lea și apoi episcop de Chalon –sur-Saȏne).

Remi Belleau e caracterizat de exegeții sarcastici drept „agreabil”. Opera lui e totuși diversă, animată de imagini surprinzătoare: Mici invențiuni, Păstoria, Amorurile și noile schimburi de pietre prețioase etc.

Jean Antoine de Baïf, venețian de origine, „dulce și amar, voluptuos și dănțuitor” – cum l-a definit cineva – este inovator prin excelență. Răpirea Europei, Amorurile pentru Melina și pentru Francina mărturisesc aplecarea pentru simplificarea ortografiei, versuri fără rimă și mai ales preamărirea naturii.

Etienne Jodelle e socotit poetul care introduce tragedia în Franța. Cleopatra captivă, jucată în 1562 în curtea primăriei din Reims, este urmată de Didona jertfindu-se, cu același succes. Atunci comilitonii săi din Pleiadă sacrifică un țap în onoarea lui.

Ultimul din cei șapte e Jean dʹAurat, profesor de greacă și latină la Colegiul Coqueret, onorat de regele Carol al IX-lea cu titlul de poeta regius. A cultivat un gen aparte; afară de peste 50 000 de versuri în cele două limbi vechi, a excelat în franceză prin fabricarea de epitafuri, dedicații, blazoane, anagrame. Se spunea astfel că putea face din cuvântul câine cuvântul cușcă și din semne, maimuță.

Dintre poeții Pleiadei, Ronsard stârnește interesul românilor nu doar prin opera sa poetică, ci și prin presupusa lui obârșie undeva pe plaiurile mioritice. Această ascendență a fost discutată de francezi încă din secolul al XVI-lea. Românii abordează subiectul în secolul al XIX-lea. Vasile Alecsandri scrie Banul Mărăcine, declarând că Ronsard își avea un strămoș în slujba lui Filip de Valois. Discuția a înfierbântat multe capete și continuă și azi. Dincolo de fabulație rămâne opera Pleiadei. Înțelegerea ei nuanțată se poate face cercetând lucrările eruditului Romulus Vulpescu.

Veniți care de unde, poeții Pleiadei se regăsesc la Colegiul Coqueret din Paris. Acolo studiază profund Antichitatea greco-latină, scriu versuri, dar și petrec la țară, beau zdravăn și discută la nesfârșit. Rodul acestor conciliabule pestrițe e Manifestul din 1549.

---

Georgeta Filitti (n. 1938), doctor în istorie de la Universitatea din Cluj. Cercetător la Institutul „N. Iorga” al Academiei Române (1961-1998), la Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc ş.a. Istoric modernist, cu lucrări de istorie economică, instituţională, a oraşului Bucureşti, a exilului. Editor din opera lui M. Kogălniceanu, N. Iorga, V. Slăvescu, I.C.Filitti etc. Premiul Academiei (1983). Conferinţe, în ţară şi străinătate. Coeditor la revista ASTRA (Braşov). Lector la fundaţia Calea Victoriei.  

Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/carti-de-neocolit-poetii-pleiadei/