Istoric și critic literar, publicist și director al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași timp de mai bine de un deceniu, profesorul Alexandru Călinescu este exemplul viu al puterii pe care cărțile o pot avea asupra unui om. Prezent încă din anul 1968 la Catedra de Literatură franceză a Facultății de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a fost profesorul a zeci de generații de studenți. Despre experiențele pe care le-a trăit, din perioada comunistă pînă la cea petrecută în Franța și înapoi în orașul său natal, Iași, în interviul ce urmează.

Care sînt valorile pe care le prețuiți cel mai mult la tinerii studenți? Ce principii ați păstrat dumneavoastră din anii studenției?

Nu pot să vă spun care sînt principiile după care se ghidează studenții de astăzi; diferența e mare. Pentru mine, cînd eram student, esențial era să studiez, să fac toate acele lucruri care constituiau obligațiile mele universitare. E posibil să fi fost și o atmosferă diferită. Era, spre exemplu, Cercul Științific Studențesc, care avea o altă pondere, o altă însemnătate.
Ce-am văzut eu în anii din urmă, cînd predam, nu e foarte îmbucurător și, din păcate, nu sunt singurul care are această părere. Era o continuă scădere a nivelului, a interesului pentru lectură. Cînd eram student, eram ahtiat să citesc literatură, să citesc cît mai multe cărți – romane franțuzești, romane contemporane; era momentul unei oarecare deschideri. Astăzi, din păcate, s-a cam pierdut interesul.

O cauză poate fi faptul că sînt prea multe lucruri de făcut? Studenții parcă nu se mai bazează atît de mult pe cărți, ci aleg să meargă pe calea ușoară ca să afle ce au nevoie.

Dacă așa se petrec lucrurile, greșesc. Nu există o cale mai sigură decît cea a lecturii. Lectura îți dă discernămînt. Îți dă capacitatea de a avea o judecată critică. După ce ai discernămînt, poți să mergi pe calea ușoară, să navighezi pe internet. Abia atunci ești capabil să separi grîul de neghină, să-ți dai seama care sînt lucrurile fanteziste, eronate. Etapa lecturii, a contactului cu cartea, este esențială.

„Noi, spre exemplu, la Universitatea din Iași, voiam să facem o revistă de cultură”

Se putea vorbi, înainte de 1989, despre presa studențească? Exista, cu adevărat, acest concept?

Presa studențească a fost creată la sfîrșitul anilor ´60, sau, mai bine spus, atunci s-a luat decizia de a o crea. Totul se decidea sus, fiind un regim totalitar. S-a decis, în a doua jumătate a anilor ´60, așadar, în acea perioadă de relativă liberalizare, să se creeze niște reviste studențești în marile institute universitare. Așa a apărut la Cluj revista „Echinox”, cea mai valoroasă. Așa a apărut și la Iași revista „Dialog”.
Erau și reviste la Politehnică, la Medicină, dar nivelul lor era diferit, inegal. Noi, spre exemplu, la Universitatea din Iași, voiam să facem o revistă de cultură, dar nu era ușor. „Echinox”, la Cluj, la fel. Alte reviste făceau concesii și se ocupau cu viața de organizație, cu banalități care constituiau hrana presei de atunci.

O cenzură foarte dură a existat pînă în 1977. În `72 am preluat revista „Dialog”, din postura de tînăr asistent. Pînă în `77 trebuia să mergem la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor. Acolo citeau tot și decideau dacă primeai sau nu ștampila bun de tipar. Nu se putea tipări nimic în România fără ștampilă, nici eticheta de pe o cutie de chibrituri. Bineînțeles, făceau observații. Puteau să respingă materialul, să-l mutileze, să taie, să adauge, să înlocuiască.

În 1977, Ceaușescu a făcut o operație spectaculoasă și ticăloasă, în același timp, anunțînd că, dată fiind maturitatea revoluționară a poporului român, desființează cenzura, adică birourile Direcției Presei. Așa a și fost, într-adevăr. Ce s-a întîmplat în realitate? Cenzura a devenit multiformă, adică trebuia să treci prin alte vămi, mai multe decît înainte. Trebuiau avize, spre exemplu la noi, de la conducerea universității, de la organizația de partid, uneori te trimitea și la județ. A fost o mare înșelătorie și foarte perversă, pentru că asta a agravat fenomenul autocenzurii. Redactorilor le era frică, fiindcă ei, în momentul respectiv, deveneau răspunzători. Înainte, cînd Direcția Presei dădea drumul la un text, își asuma responsabilitatea. Redactorul era, să zicem, exonerat.
Așa se agravau autocenzura și frica. A avut multe efecte negative, dar, în același timp, scriitorii autentici continuau să scrie și revistele bune continuau să publice lucruri de calitate.

Cum ați reușit să mențineți revista „Dialog” în zona în care vă doreați să fie situată?

Greu, foarte greu. Grație generațiilor succesive de redactori, cu siguranță, fiindcă redacția „Dialog” era într-o permanentă mișcare. Cu excepția a două-trei persoane care au rămas constant, veneau mereu studenți în locul celor care terminau facultatea. Am avut studenți foarte buni, redactori foarte buni și foarte talentați. Dar nu era ușor, fiindcă tot timpul se făceau presiuni că e prea elitistă, că nu reflectăm viața studențească. Cînd abordam, ca niște mici notițe, chestiuni care țineau de viața practică a studenților, ni se reproșa că ne ocupăm de nemulțumirile lor. Cartofii erau putrezi la cantină? Nu trebuia să scriem asta la ziar. Pentru asta trebuia să vorbim cu directorul, cu rectorul. Era un cerc vicios, nu puteai să faci presă de investigație cu adevărat. „Opinia Studențească” a făcut, spre marele lor merit, reușind să publice lucruri extraordinare. Asta a mers pînă la un punct, cînd am supărat stăpînirea m-au înlăturat și pe mine, și pe alții, de la conducerea revistei. Dar ea a continuat să existe.

Apariția Grupului de la Iași, toate acțiunile Securității și încercările de a vă ține departe de presă, au avut impact și asupra vieții dumneavoastră personale?

Din fericire mi-am putut continua activitatea de critic literar, au reușit să mă de afară doar de la „Dialog”. Pe plan personal, evident că te afectează cînd există o anumită presiune, cînd ți se fac tot felul de mizerii și ești supravegheat. Evident că era o traumă, erau surse permanente de traumă psihică, stare de tensiune. Nu era ușor.

Cum ați reușit să treceți peste toate aceste lucruri, peste această traumă a perioadei comuniste?

Presiunea nu s-a potolit pînă în 1989, dar m-am mobilizat. Trebuia să scriu, aveam rubrici permanente de cronică literară, trebuia să dau texte lunar, chiar săptămînal. Indiferent de cum mă simțeam, ce stare de spirit sau ce stare fizică aveam, trebuia cum-necum să dau textul. Trebuie să-ți duci crucea și să-ți îndeplinești obligațiile cu orice preț. Evident că au fost și perioade mai grele, cînd nu am reușit să mă detașez, dar mai scurte.

Se poate spune că ați privit ceea ce vi se întîmpla ca pe o motivație de a merge mai departe, atît ca scriitor, cît și ca profesor?

Da, sigur, eram angrenat în această viață literară, pe lîngă ceea ce făceam la facultate. Asta e profesia mea de bază, am fost profesor la Universitate o viață întreagă și a fost o meserie pe care am făcut-o din vocație, din plăcere. Mi-a plăcut să lucrez cu studenții. Mai puțin în ultimii ani, ce-i drept, pentru că, repet, nivelul scăzuse. Ani de zile, însă, am avut o relație foarte bună cu studenții mei și cred că cei mai mulți își amintesc de mine cu plăcere.

Contactul cu Franța, „un vis împlinit”

Revenind la anii în care dumneavoastră înșivă erați în postura de student, cum a fost experiența din Franța din acea perioadă?

Am avut o bursă de șase săptămîni la Paris, pe timpul verii, la o instituție foarte prestigioasă, Alliance Française, unde veneau cursanți din toată lumea. Au fost șase săptămîni memorabile pentru faptul că luam pentru prima dată contact direct cu Franța. A fost extrem de greu să ies în străinătate. Aș fi vrut să am șansa tinerilor care, după 1990, au putut să studieze acolo, dar, din păcate, atunci nu s-a putut.

Cum a fost, mai tîrziu, aceeași experiență din postura de profesor?

În postura de profesor am fost propus, în 1991, să asigur un lectorat de limba română la INALCO (n.r. – Institut National des Langues et Civilisations Orientales Paris), instituție de învățămînt superior din Franța, unde am rămas șase ani, spre surprinderea mea, și unde, ulterior, mi-am diversificat activitatea. Am predat cursuri la masterat, am avut studenți de la mai multe secții, făceam cursuri specializate, precum un curs despre cenzură. A fost o experiență extraordinară și aș putea spune chiar un vis împlinit.

Ce a influențat decizia dumneavoastră de a vă întoarce în țară, după anii petrecuți acolo?

Aici eram profesor, conduceam doctorate, nu ar fi fost cea mai înțeleaptă variantă să mă stabilesc acolo. Lucrurile astea le faci la o anumită vîrstă și e, desigur, și o anumită comoditate în a te întoarce acasă.

Ce considerați, în calitate de critic literar, a fi indispensabil pentru succesul unui scriitor, în special la început de drum?

Depinde, lucrurile se particularizează. Aștepți altceva de la un poet, de la un prozator, de la un critic literar, dar în toate cazurile e important talentul. E indispensabil. Un scriitor netalentat e o catastrofă, o mediocritate în plus.
Din postura de critic, lucrurile sînt mai nuanțate. Sigur, trebuie o anume doză de talent, nu poți scrie oricum, scriitura critică are exigențele și particularitățile ei. Trebuie să scrii expresiv și exact, fiind o îmbinare între precizie și expresivitate. Apoi, un critic trebuie să aibă lecturi. Trebuie să cunoască domeniul în care evoluează. Un critic poate fi și un istoric literar, chiar un teoretician literar, să încerce să abordeze totul dintr-o perspectivă mai austeră, mai riguroasă. Am avut și avem în România critici remarcabili, care au răspuns acestor criterii.

Alexandru Călinescu, vorbind despre volumul Vedere din Turnul Eiffel al Cristinei Hermeziu

„Literatura română are concurență”

Cum vedeți evoluția literaturii, în special în ultimii ani?

Literatura evoluează prin forța lucrurilor, nu are cum să stea pe loc. Evoluează lumea în care trăim, uneltele, modalitățile pe care le folosim cînd scriem. Altul este raportul nostru cu textul, cu foaia de hîrtie, aș spune, dar ar trebui să spun cu ecranul computerului. Sînt mulți care continuă să scrie pe hîrtie, dar sînt opțiuni individuale. Toate aceste lucruri au făcut ca literatura să se schimbe.
Cuvîntul evoluează nu-mi place foarte mult, fiindcă evoluție are cumva o conotație care aproprie cuvîntul de ideea de progres. Se schimbă, cu siguranță. În bine, în rău, rămîne de văzut.
Acum 40 de ani, poezia era regină în literatura română; era o avalanșă de poeți foarte buni, fiind considerată chiar perioada de aur. Poezia românească avea un statut privilegiat, în contrast cu ce se întîmpla în literaturile occidentale, de exemplu, și cu ce se întîmplă și acum. Și relația cu publicul s-a schimbat. Dispărînd complet cenzura, au dispărut și o serie de bariere și de inhibiții. Limbajul literaturii s-a transformat, s-a eliberat de chingi. Și fiindcă se traduce enorm, cititorul are la dispoziție o gamă extraordinar de largă de opțiuni literare. Literatura română are concurență.

E acesta un motiv pentru care oamenilor le e mai greu să se apropie de cărți –faptul că sînt prea multe?

Nu, cu siguranță nu. Asta nu poate fi o explicație validă. E foarte bine că există posibilitatea alegerii. Există o criză a lecturii peste tot. E îngrijorător, la fel ca fenomenul analfabetismului funcțional. Se citește mai puțin, o mare parte din populația României nu deschide nicio carte ani de zile.

Din experiența dumneavoastră, poate o carte să schimbe un om, îi poate influența alegerile, modul de gîndire?

Cu siguranță! Sînt, iarăși, cu siguranță, exemple multe. Știu că a fost o anchetă în care diferite personalități ale lumii literare vorbeau despre cărți care le-au influențat destinul și arătau ce lecturi au fost vitale, decisive în existența lor, la un moment dat, și le-au modificat traiectoria vieții.
Noi iubim așa cum citim în cărți. Romeo și Julieta reprezintă arhetipuri. Învățăm cum e iubirea din Shakespeare, Madame Bovary, din Război și pace. Tot ce simțim în plan afectiv e condiționat oarecum de lecturile noastre, care de multe ori ne marchează fără să ne dăm seama.
Cărțile te pot transforma și la cealaltă extremă. Cînd citești inepții, cînd te regăsești în idei care mai de care mai eronate, și percepția ta se deformează.
Lectura de calitate, pentru orice om, trebuie să fie indispensabilă. Cu siguranță, vă spun, o carte, la timpul potrivit, poate schimba omul.